Pe scurt despre sistemul de management din Marea Britanie (2014-10-14)

Marele filozof francez Charles de Montesquieu a fost convins ca statul britanic din timpul sau a fost mai putin despotic decat alte tari europene din cauza guvernului a carui putere a fost impartita. Se credea ca decizia se lua de catre cele trei puteri cu functii diferite: puterea executiva, puterea legislativa si puterea judecatoreasca. Desigur, el s-a inselat cu privire la sistemul britanic de guvernare, in care toti ministrii trebuiau sa fie membrii Camerei Comunelor (House of Commons) sau membrii Camerei Lorzilor (House of Lords).

Teoretic, Regina - acum Regina Elisabeta a II-a - era persoana de conducere a celor trei puteri si toate aspectele legate de management erau efectuate in numele sau, de exemplu, Royal Mail, The Royal Courts. Cu toate acestea, in realitate, puterea nu se afla la ea. Persoana care avea autoritatea suprema era primul-ministru.

Spre deosebire de multe alte tari, in Marea Britanie nu exista nici o Constitutie scrisa. De-a lungul anilor, practica constitutionala a evoluat in obiceiurile de astazi si procedurile specifice, in baza carora era ales cel mai influent oficial guvernamental - prim-ministrul.

Sistemul de guvernare britanic era adesea numit ca fiind o democratie parlamentara. Cu alte cuvinte, cetatenii nu alegeau direct oficialii acestui sistem, dar acestia erau implicati in alegerea membrilor Camerei Comunelor. Regatul Unit era impartit in 650 de circumscriptii electorale geografice, fiecare dinte ele alegand un membru al Parlamentului pentru a le reprezenta. Fiecare cetatean avea dreptul la un vot si putea vota in circumscriptia in care el locuia atunci. In ziua alegerilor, cetatenii votau pentru un candidat din districtul lor. Candidatul care primea cele mai multe voturi devenea membrul Parlamentului, fiind reprezentantul acelei circumscriptii. Nu conta ce procent din voturi a colectat un candidat. Pentru a deveni un membru al Parlamentului, un candidat nu trebuia sa colecteze mai mult de jumatate din voturile circumscriptiei. Cei mai multi dintre candidati apartineau unui partid, dar erau si multi independenti. Atunci Regina se adresa partidului care a castigat cele mai multe locuri in parlament pentru a cere formarea guvernului. Primul-ministru, la randul sau apela la colegi cu o cerere pentru a forma un cabinet. Membrii cabinetului erau responsabili pentru un departament, de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Finantelor, Departamentul pentru Munca si Pensii etc. Desi membrii Cabinetului uneori erau numiti cu titlurile vechi, de exemplu, secretarul de stat, cancelarul, ministrul, toti erau ministrii, iar aceste titluri nu aveau foarte multa importanta.

Primul-ministru si cabinetul sau stabileau programul de lucru al Parlamentului si erau initiatorii oricarei legi noi sau modificarilor la legile existente. Uneori se intampla ca legea sa nu fie initiata de catre un membru al Cabinetului si de un membru al Parlamentului. Apoi, proiectul de lege se numeste "proiect de lege al unui membru privat".

Parlamentul era ales pentru o perioada de 5 ani, dar primul-ministru putea sfatui Regina sa demita Parlamentul inainte de sfarsitul perioadei. Ultimele doua alegeri au fost anuntate dupa 4 ani. Ultima data cand Parlamentul a fost ales la sfarsitul perioadei de 5 ani a fost in luna mai a anului 1997, atunci prim-ministrul John Major a pierdut alegerile.

Pentru ca primul-ministru sa ramana in functie, acesta trebuia sa obtina sprijinul majoritatii parlamentare din Camera Comunelor. Fara sprijinul majoritatii, el trebuia sa demisioneze sau sa ceara Reginei dizolvarea Parlamentului si anuntarea noilor alegeri. In 1979, primul-ministru nu a primit sprijinul majoritatii Parlamentului. Prim-ministrul James Callaghan a cerut noi alegeri si a pierdut.

Desi in ultimul timp se presupunea ca primul-ministru era un membru al Camerei Comunelor, nu intotdeauna a fost asa. In trecut au fost si prim-ministrii care erau reprezentanti ai Camerei Lorzilor. Cu toate acestea, dupa Lordul Salisbury in 1901 toti prim-ministrii au fost membri ai Camerei Comunelor. Alti membri ai Cabinetului pot fi atat din Camera Comunelor, cat si din Camera Lorzilor.

Parlamentul era alcatuit din Camera Comunelor si Camera Lorzilor. Spre deosebire de membrii Camerei Comunelor, membrii Camerei Lorzilor erau desemnati de catre Regina (prim-ministrul trebuia sa prezinte propuneri), iar acestia isi pastrau titlul de lord toata viata. Unele dintre vechile titluri se mosteneau (copilul mostenea titlul de la tatal sau), dar numai un anumit numar de reprezentanti ocupau pozitii de legislatori - erau membrii ai Camerei Lorzilor. Douazeci si sase de episcopi de rang inalt ai Bisericii Anglicane din Anglia aveau functii in Camera Lorzilor, dar nu pe viata, ci numai atata timp cat erau episcopi.

Adoptarea unor noi legi sau schimbarea legislatiei in vigoare trebuia sa fie aprobata de ambele camere. Camera Lorzilor putea doar sa opreasca procesul, dar nu avea drept de veto. Toate legile financiare (taxe) ar fi trebuit sa fie initiate de Camera Comunelor.

Camera Lorzilor este adesea mentionata ca fiind Curtea Suprema a Regatului Unit, dar acesta este subiectul unui alt articol.