Va invit la un exercitiu de sinceritate, in primul rand cu voi insiva. Cum e viata voastra in UK, dragi romani? Nu ma astept sa aveti o reactie sincera si critica din prima clipa, sper totusi sa treceti aceasta intrebare prin filtrul gandirii voastre cateva secunde si sa incercati un raspuns obiectiv, pentru voi.

L-am intrebat asta pe un prieten care a venit de cativa ani aici si lucreaza ca medic. Mi-a raspuns simplu: e OK. Apoi a detaliat cum intr-adevar, castiga bine, isi poate permite unele lucruri la care inainte doar visa, mi-a vorbit despre conditii excelente, pacienti politicosi, bani, bani, bani….Apoi s-a oprit. “Ca roman trebuie sa muncesti de zece ori mai mult ca ceilalti, trebuie sa demonstrezi ca esti bun, trebuie mereu sa-ti justifici prezenta printre ei. Majoritatea sunt englezi, ei au glumele lor, sunt reci. A venit odata un pacient si a refuzat sa discute cu mine dupa ce a aflat ca sunt roman. Nu mi-a spus asta in fata , dimpotriva, a zambit, a fost politicos si fara sa-mi dea nicio sansa, a iesit si a cerut un alt medic. Se mai intampla si din-astea. Dar in rest, asa..e bine.”

E bine intr-adevar, pentru ca noi romanii ne multumim cu putin. Si ne place sa ne mintim noi intre noi si pe noi insine, dar nu, nu e bine. Adevarul e ca pentru romani, Marea Britanie nu s-a dovedit foarte primitoare. Desi e atat de “politically correct” societatea britanica este inca destul de conservatoare, ba chiar as spune, plina de prejudecati.

De cate ori nu vi s-a intamplat sa fiti priviti cu scepticism doar pentru ca sunteti romani? Discriminarea in zilele noastre ia alte forme. Nu va arunca nimeni cu pietre in voi, nu va vor lua la pumni, nu va vor spune cuvinte insultatoare. Va vor privi in schimb cu retinere, va vor face sa munciti mai mult, va vor trata cu raceala, vor rade de accentul vostru, va vor refuza un loc de munca mai bun. Toate astea cu zambetul pe buze. Vor da impresia ca stiu totul despre voi, chiar daca defapt, nu stiu absolut nimic. Va vor folosi pentru munca pe care ei nu o vor, veti fi primul banuit de greseli. Toate astea pe cel mai amical ton.

Mie personal mi s-a intamplat de nenumarate ori sa intru in discutie cu o persoana, sa ne intelegem foarte bine, sa-i fac o impresie excelenta. Pana cand, intrebata de unde sunt, sa dezamagesc.
Stiu la ce sa ma astept: figura persoanei din fata mea ingheata, initial intr-un suras amar, apoi intr-un ranjet de dispret retinut. Stiu ca inceputul de prietenie, oricat de promitator a fost la inceput, ia sfarsit in acel moment. Ma refer aici la majoritatea britanicilor, oameni obisnuiti. Mai sunt si altfel, nu pot sa neg, dar sunt exceptii.

Acuma printre romani vor fi 3 categorii: cei care sunt constienti de aceasta discriminare dar nu o vor recunoaste, probabil din orgoliu, cei care sunt constienti si o recunosc (foarte putini) si cei care nu sunt constienti, adica cei care nici macar nu percep privirea vag dispretuitoare si ranjetul fortat. Ferice de ei!

Greta