Cand vine vorba de mandrie nationala, romanii sunt de obicei de doua feluri: cei care aflati in strainatate sau in transit isi ascund discret pasaportul cu numele tarii si cei care nu inceteaza a-si elogia originea: romanii sunt cei mai destepti, romancele cele mai frumoase, eroii nostri au fost cei mai bravi. Adevarul e ca intotdeauna, la mijloc.

Fireste, nu suntem nici cei mai destepti, nici cei mai buni dar nici cei mai rai. Nu suntem nici cei lenesi, nici cei mai corupti, dar nici cei mai curajosi. Suntem insa, noi. Construiti dintr-un amalgam unic, temperamentali dar si pasivi, descurcareti dar si vicleni, latini dar si balcanici, pesimisti dar mereu pusi pe haz de necaz, suntem altfel, suntem romani. Dar suntem si mandri de asta?

In primul rand, a fi roman nu e o alegere personala, ne-am nascut asa. Putem fi mandri de faptele si realizarile noastre dar nu putem fi cu adevarat mandri de a apartine unei categorii atat de largi in care se afla oameni si oameni. Putem fi mandri de Enescu ori Brancusi dar nu putem fi mandri de infractorii conationali de prin Europa. Deci din start, ideea de mandrie nationala e contradictorie.

La o scala mai mare, se aseamana cu mandria de a apartine unei anumite familii. Poti fi mandru ca te-ai nascut intr-o familie puternica, cu oameni realizati sau poti sa nu fii mandru de ei dar sa-i iubesti, poate chiar sa-ti fie rusine cu ei, dar tot sa-i iubesti iar asta se poate aplica si in cazul tarii. E si cazul meu. Romania nu mi-a oferit nimic, nu este un loc unde pot sa fiu eu insami, unde pot sa ma dezvolt. E un loc al frustrarilor si conflictelor marunte, un loc al timpului pierdut. Un loc in care unii fura fara limite si altii, adica majoritatea, traiesc de pe o zi pe alta. Nu sunt mandra ca m-am nascut in Romania, nu am de ce. Insa, iubesc tara asta ca pe ceva care, bun sau rau, oricum imperfect, este totusi parte din mine. Dar atat.

In cele din urma, faptul ca suntem romani prea putin ne ajuta sau ne incurca. La final ramanem fata in fata cu noi insine si cu propriile noastre calitati. Fiecare roman ar trebui, in primul rand sa-si puna problema meritelor sale personale, a efortului lui.

Totusi, dragi romani, indiferent ce spun unii sau altii, noi romanii avem o trasatura comuna, exista o gena pe care o purtam toti: supravietuirea. Romanul va sti mereu sa supravietuieasca, mai bine ca oricare altul. Asa cum a spus si Mircea Eliade “Istoria Neamului Romanesc n-a fost decat o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera, luptam si muream pentru toti. Muream, mai ales, platind miopia si neghiobia altora.(…) Timpul n-a avut puterea sa stirbeasca forta, nici sa slabeasca speranta daco-romanilor. Ramasese aceeasi rasa, rezistenta, rabdatoare, întrucat se considera nemuritoare: Romanul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile Romaniei.”(Mircea Eliade – “Teroarea istoriei si destinul Romaniei)

La multi ani tuturor romanilor de Ziua Nationala!

Greta